În fiecare ţară, inclusiv în România, o politică publică reprezintă o reţea de decizii legate între ele, având în vedere selectarea obiectivelor, a mijloacelor şi a resurselor alocate pentru atingerea lor în situaţii curente. Acestea pot fi specifice pentru anumite domenii de activitate (agricultură, transporturi, turism, industrie, comerţ, comunicaţii etc).
Pentru spaţiul montan românesc, obiectivele principale sunt date de utilizarea durabilă a resurselor naturale şi antropice, păstrarea ecosistemelor în stare funcţională, trecerea la economii cu emisii reduse de carbon.
Prin politicile publice, statul intervine în activitatea economică şi socială. Acesta poate contribui la modificarea realităţii din societate, într-o anume direcţie care să ducă la eficientizare şi competitivitate.
Coordonatele majore sunt date de:
– corectarea acţiunii pieţei libere şi a antreprenoriatului, pentru că orice piaţă are limite, disfuncţiuni, imperfecţiuni;
– promovarea valorilor acceptate social, care pot determina progres, democraţie constructivă şi performanţă pe toate planurile (libertatea, egalitatea, dreptatea, drepturile omului).
Orice sector public include:
– instituţiile şi organizaţiile centrale prin care se iau deciziile statului, precum şi efectele lor, în timp şi spaţiu;
– consumul, investiţiile şi transferurile făcute cu fiecare ciclu de guvernare. Consumul şi investiţiile privesc mecanismele de alocare a resurselor şi se leagă de sistemul de consum existent; transferurile privesc mecanismele de distribuire a resurselor şi depind de concepţiile dominante în societate despre echitate şi
dreptate socială;
– producţia de către stat a bunurilor: a) statul deţine în proprietate mijloace de producţie şi produce direct unele bunuri; b) statul furnizează anumite bunuri (nu neapărat producându-le; el poate să realizeze acest lucru prin mecanismul comenzilor de stat); c) statul angajează forţă de muncă: el este, în societăţile moderne, cel mai mare angajator.
Modul de manifestare a politicilor publice, după Hogwood şi Gunn (1984; 2000: cap. 2), arată că termenul de “politică publică” poate fi folosit în mai multe sensuri:
Politicile ca etichete ale unor domenii de activitate, cu referire la politicile economice, politicile sociale sau de politică externă ale unui guvern. În acest caz, politicile descriu mai curând domeniile activităţii şi demonstrează implicarea guvernamentală.
Politicile ca expresie a unui scop general sau a atingerii unui scop de viitor, ce pot fi incluse în unele documente ale partidelor politice, sau în cel al unui guvern. Multe strategii elaborate pot include politicile partidelor aflate la guvernare.
Politicile ca propuneri specifice ce pot cuprinde unele acţiuni specifice pe care
organizaţiile politice (grupuri de interese, partide, guvernul însuşi) ar dori să le vadă realizate.
Politicile ca decizii ale guvernului, atunci când există situaţii de excepţie, ca intervenţii în sistemul fiscal, reglementarea codului muncii, sistemul bancar, anumite ramuri economice de interes strategic.
Politicile ca autorizare oficială, atunci când sunt create instrumente privind derularea unei activităţi. Acest aspect este relevant atunci când o anumită legislaţie în domeniu a intrat în vigoare, fapt ce demonstrează că politica pe un domeniu a fost deja implementatã.
Politicile ca programe, care pot veni ca un pachet de măsuri menit să reglementeze, să organizeze, să aloce resurse pentru un anume domeniu de activitate. Programele sunt privite de regulă ca mijloace prin care guvernele încearcă să atingă nişte scopuri de
interes general şi să câştige sprijinul electoratului.
Politicile ca produse cuprind livrarea de bunuri sau servicii, aplicarea regulilor sau
colectarea de taxe sau impozite. Forma acestor produse diferă de la un domeniu al politicilor la altul şi de la un ciclu de guvernare la altul. De obicei ar trebui să existe coerenţă şi continuitate.
Politicile ca rezultate, fiind avute în vedere consecinţele directe. Înţelegerea politicilor din perspectiva rezultatelor acestora poate ajuta să se
vadă dacă scopul declarat al acelei politici este reflectat în realitatea cotidiană.
Politicile ca teorii sau modele ajută la alegerea celor mai bune soluţii de dezvoltare şi de eficientizare a unui domeniu. Instituţiile guvernamentale trebuie să apeleze la un grup de experţi cu recunoaştere oficială pentru a determina teoriile sau modelele aplicabile.
Politicile ca procese, semnifică ideea ca pentru un domeniu reformarea şi dezvoltarea acestuia presupune o perioadă lungă de timp. Schimbările de politică cu fiecare ciclu guvernamental sunt neproductive pe termen scurt şi mediu. Reevaluările decenale pot aduce în prim plan alte intervenţii şi modficări.
Politica sectorului public se face pe şase dimensiuni: 1) deciziile instituţiilor şi organizaţiilor guvernamentale; 2) alocările guvernamentale (consumul şi investiţiile); 3) transferurile guvernamentale; 4) proprietatea publică; 5) contractările publice; 6) angajările de forţă de muncă guvernamentale.
Deşi există numeroase abordări în ceea ce priveşte procesul politicilor publice, comunitatea ştiintifică de specialitate acceptă în unanimitate aşa-numitul plan al politicilor publice, care cuprinde mai multe etape, după cum urmează:
Sursa: “Studiu privind dezvoltarea durabilă în Munţii Carpaţi”, Dr. arh. Victor Timotin et. all, Part. 2, pag 3-6, 2015